Primul lucru la care mă uit când intru într-un sat sunt gardurile. Ăsta e barometrul meu pentru sărăcie sau bunăstare.

Nu sunt pretenţioasă - atâta timp cât stă în picioare, are continuitate și e vopsit - înseamnă că acolo trăiesc oameni gospodari.

 Apoi urmează babele, pardon, voiam să zic doamnele în vârstă. Îmi place să le admir cum stau în fața porții, așezate sau nu, cu ochii mereu ageri și cu batice multicolore.

Nimic nu le scapă - sunt cei mai fideli martori oculari ai străzii. Te privesc ca și cum nu te-ar vedea, dar dacă faci imprudenţa de a nu le da binețe, nu te mai reabilitezi niciodată.

A, când nu sunt la poartă le găsești în biserică, pioase și cocârjate de griji, boli și bătrâneţe. Cert este că fără ele, viața la ţară nu există.

Adorabile când iţi povestesc de vreo pomană sau de popa care a uitat să le împărtăsească, minunate când le vezi aplecate deasupra pământului ce rodește an de an datorită muncii neîncetate, remarcabile în lupta cu bătrâneţea care, nemiloasă, le-a luat puterile.

La fel e orice bunică.  Și pleci cu inima grea și ochii umezi când o lași în pragul ușii, conștientă că s-ar putea să nu o mai prinzi pe pământ la următoarea vizită.

 Cu toate astea, nu-i lipsește zâmbetul, iar mâna aspră și ridată n-ar vrea să-ţi mai dea drumul.

 Iţi tot aduce, te întreabă, nu ai nevoie de asta, de ailaltă, iar tu le primești pe toate chiar dacă nu-ţi trebuie.

E printre puţinii oameni pe care nu poţi să-i refuzi. O lași in urmă, plină de praf si tristeţe, așezată sau nu în faţa porţii, asteptând următoarea vizită.

Iar dacă Domnul o mai vrea, s-o găsești în același loc în care ai lăsat-o și nu în spatele bisericii.