În general, suntem un popor abătut, de mult obișnuit cu prăbușirea spectaculoasă a viselor.

 

Când am încetat să mai sperăm, iar încrederea în cei aleși a pierit, ne-am întors fața spre Dumnezeu.

 

 Și de atunci ne tot agățăm de frânghiile imaginare pe care cerul ni le aruncă.

 

Credem până la sânge că falangele, femurul sau unghia vreunui sfânt proclamat ne va lumina viața si ne închinăm în genunchi adorându-le ca pe un soare nou.

 

Nimic rău aș spune. Câtă vreme închinăciuni pioase ne dau putere să privim inainte, de ce ne-am opri?

 

Dar când vă candidați pupători de moaște și inele preoțești cuprinși de o pioșenie imaculată care ar albi și penele ciorii, mă revolt.

 

Si care clipesc atât de des si umed in lumina reflectoarelor ce îi surprind “intâmplator” in momentul închinăciunii, incât aproape că își scrântesc pleoapele…

 

Coboară din elicoptere sau limuzine cu nodul la cravată înfipt în gât, proaspeți, curați, uniform bronzați si fără o picătură de sudoare ca și cum ar fi stat la frigider.

 

E plin de “fă doine”, “cârlani” și “prostănaci” care vorbesc prostimii ca niște calculatoare din Star Trek.

 

Sunt mulți cei care ii privesc cu gura căscată în speranța că dincolo de bălegarul proaspăt împrăștiat de vorbele lor i-ar putea aștepta grădinile edenului.

 

Și atunci aruncăm cu petale de adorație la picioarele lor încălțate în pantofi frumos lăcuiți, gândind că acești oameni sunt dovada clară că Dumnezeu nu-și iubește toți copiii la fel…

 

Nu vedem că sufletul lor a ajuns la gradul 0 al umanității, dar ne închinăm când ne străng mâna.

 

Uneori mă întreb dacă nu ar trebui să-i ferecăm în coșciugul moaștelor ca să fim siguri că nu ne scapă.

 

Minunile, la urma urmei, trebuie să aibă martori, iar mediocritatea nu poate exista fără clopoței și lumini.

 

http://hotinfo.ro/plagiatori-de-moaste-un-text-excelent-despre-ipocrizia-politicienilor-scris-de-o-avocata-celebra/