I-a strâns ușor mâna  fără să se privească. Ar fi vrut să o sărute de bun venit, dar fața ei uimită de intenția trădată, l-a făcut să ezite.

S-au așezat la o masă,strângând stingher cănile de cafea. Ce să-și spună, cum să înceapă? 

Ea vorbea mult ca să curme  liniștea stânjenitoare care o făcea să roșească.  Și ochii lui care o priveau fără încetare și fără cuvânt... 

Îi tremurau mâinile și încerca să le ascundă strângând până la sufocare un șervețel. Doamne, ce greu e să te comporți firesc, când inima îți bate să-ți rupă cămașa....

Jur că aș săruta-o aici, în văzul lumii, la prima întâlnire! O privesc ca un copil care descoperă cât de minunat este să zboare! Îi mulțumesc cerului că vorbește fără să o întreb ceva, ca să o pot privi fără să par un nebun... Dacă mi-ar citi gândurile, sunt sigur că ar dispărea la fel de repede cum a părut în viața mea. Ca un uragan care mi-a spulberat orice urmă de rezistență. Zâmbește când blând, când ostentativ și simt că mă topesc ca o înghețată sub vârful fierbinte al limbii.

Vorbesc prea mult. Ar trebui să tac. De ce nu pot să mă comport normal ? M-a cutremurat când i-am auzit vocea. Parcă te mângâie cu puținele cuvinte pe care mi le-a spus. Mă simt mică sub privirea lui, nici nu vreau să-mi ridic ochii din cafea. Și totusi... Îl privesc pe furiș, de teamă să nu îmi vadă tulburarea. În mine se nasc dorințe de care mi-e rușine și teamă.

E doar o cafea....