Spune-mi drept ce...nu, nu, stai liniștită că nu te mai întreb ce chiloți ai. Deși, la cât de frumos te-ai supărat pe mine când am îndrăznit să zic public că te prefer fără chiloți, mai că-mi vine să mă repet.

Te-am visat. Știi tu cum sunt visele mele - o amestecătură de tine cu mine, dragoste, săruturi în colțul gurii, spații mici din care n-ai cum să scapi, șoapte, promisiuni, descătușări etc. Și când te gândești că acest etc ... ascunde, de fapt, cele mai mișto chestii, pe care nici chiar eu nu îndrăznesc să le povestesc...

Poate că, într-o zi, beat de tine sau de alcool, voi spune lumii, plin de curaj și de nebunie, cum se iubește o femeie. 

M-ai ierta, iubito, dacă aș recunoaște că sunt tâmpit fără tine, că nu mai știu să mă uit după alte femei, că nu mă trezesc o mie de trupuri goale, dar explodez la o mușcătură de-a ta, chiar dacă ești îmbrăcată până în gât, că îți rostesc numele la fiecare cinci minute, că nu-mi ajung 24 de ore ca să mă satur de tine ?

Nu-mi place! Cuvintele astea nu spun nimic despre cum suntem noi... Sunt uzate și prea des folosite ca să mai stârnească emoții.

Mă împiedic în semne de punctuație și îmi rup gâtul în stereotipuri.

Aș vrea să te iubesc fără virgule, fără â din a, fără teama că sunt vulgar sau prea direct.

Să te iubesc doar cu verbe și interjecții, cu pauze lungi ca să-ți revii și cu majuscule ca să nu-ți mai dorești vreodată altceva. 

Măi oameni, ar trebui să-mi vedeți fața când o țin de mână. Sau nerăbdarea când o aștept. Ori disperarea când știu că pleacă...

Habar n-am cum am ajuns așa. Îmi place și nu cer explicații.

Chestia asta n-ar trebui să aibă antidot.