Uneori da, alteori n-aș vrea.... Adun amintiri, chipuri, intâmplări si le înghesui adânc in mine. Parcă nu-s pregătite să iasă in lume.  Spun da, deși in mine urlu nu, fug, dar n-ar fi rău să mă împiedic si să rămîn pe loc. Tac, deși imi imaginez că toată lumea mă aude și vorbesc de parcă mi-aș șopti propriile gânduri de la o ureche la alta. Sunt veselă când n-ar trebui și mă entuziasmez de banalități. Mă simt copil, dar îmbătrânesc cu fiecare clipire.

Si m-aș duce, si aș sta. Am nevoie de sfaturi pe care să le ignor, vreau totul când nimic nu mai contează. Fac pace cu mine, dar înăuntru lupta-i aprigă, închei armistiții pe care eul meu le călcă în picioare .Nu vreau nimic, deși n-ar fi rău să am totul.

Vad in ceață, aud infundat, dar simt puternic in scutul ăsta numit piele. Care crapă, se roșește și plesnește de atâtea...contradicții.

Cred in mine până la demență, dar m-aș condamna fără nicio probă.

Ma reabilitez in fiecare dimineață și recidivez seara de seară. Eu pe mine nu m-aș elibera nici dacă aș scrie un milliard de rânduri.

Mi-aș face raport zilnic si m-aș recompensa pentru fiecare bună purtare. Prezumată vinovată, cred in nevinovăția mea.

Ma autodenunț si vreau o reducere de pedeapsă. Mi-e bine, dar n-aș recunoaște asta niciodată.

Sunt plictisitor de prezivibilă...știu întotdeauna ce vreau să fac.  Când nu-mi iese, mă laud că așa trebuia să se intâmple Că totul e deja pus pe hârtie, că trăim viața dictată de alții.

Când, de fapt, paginile sunt goale, iar viața se scrie cu cerneală invizibilă. Ca sa nu poți învața din greșeli si să crezi că totul se întâmplă pentru prima oară...