De fiecare dată când sufăr, mi-aș dori să o fac în tăcere. Îți pare ciudat ? Așa sunt eu, mai ciudată!

Nu plâng, nu strig, nu mă jelesc, nu lovesc. Decât cu vorbele... Of, și cât de rău îmi pare după. Sunt oameni care îndură mai ușor un scuipat sau o palmă. 

Ce să fac dacă nu am învățat să scuip ? Aș fi secat dacă aș fi înlocuit cuvintele cu scuipați. 

Mi-aș dori să existe cineva care să mă vadă dincolo de vorbe. Să îmi ghicească zbaterea, teama, mânia, dorința, fără să fiu nevoită să mă justific sau să mă simt vinovată. 

Mi-aș dori să existe cineva care să nu-mi răstălmăcească fiecare literă și s-o întoarcă pe toate părțile. Să mă asculte cu răbdare chiar dacă sunt enervantă, să mă privească cu blândețe chiar dacă iau foc, să mă iubească tăcut chiar dacă în jur e gălăgie prea mare.

Mi-aș dori să existe cineva...oricine. În preajma căruia să mă simt confortabil să plâng, să țip, să fac ca toți dracii.  Cineva care să nu mă judece. Cineva care să nu se simtă acuzat atunci când încerc să-i spun că a greșit.

Să mă asculte chiar dacă bat câmpii, să-mi închidă gura cu un sărut și să-mi spună tandru : mai taci, femeie! lasă-mă să te iubesc!

Jur că  mi-ar pieri vorbele și s-ar transforma în șoapte de neînțeles și în îmbrățișări de nepătruns.

Dar nu există...și atunci vorbesc până când se va găsi cineva pentru care să îmi doresc să tac...